Trage
Prin instituţiile publice, prin cele care funcţionează cu bani publici, se discută foarte serios despre economii drastice. Concediile fără plată impuse de la sfârşitul anului trecut par acum – când se vorbeşte aproape fără întrerupere despre iminente trimiteri în şomaj – un compromis acceptabil. Din câte ştim, astfel de discuţii se poartă, atât prin birourile şefilor, cât poate, mai ales, în cele ale subalternilor încă de pe la începutul lui decembrie. Dar de când a început anul, după ce toată lumea a făcut şi a primit urări de bine, subiectul a revenit. Mai fierbinte, mai ameninţător. Pentru toţi! Chiar şi pentru şefi… Deşi deocamdată nimic nu e oficial, toţi şefii se străduiesc să adune, să scadă, să împartă şi… să taie cât mai bine (căci dacă nu taie bine nu-i exclus să fie tăiaţi!), iar angajaţii, tremurând, caută să intuiască ce calcule fac şefii, să dea pronosticuri, eventual chiar să-i ajute câte puţin, cu fereală, cu câte o sugestie… Nu de alta, însă poate se va întâmpla astfel încât cel aruncat în stradă nu va fi el, ci colegul!
Într-un birou, vreo 2-3 dintre angajaţii care oricum vin zilnic la treabă – care oricum prestează câte 10 ore pe zi, care oricum fac şi treaba altora, care oricum vin şi în weekend dacă trebuie –şuşotesc – profitând de faptul că ceilalţi 2-3 colegi care oricum sunt mai tot timpul plecaţi, învoiţi, prinşi în tot felul de alte chestiuni a căror rezolvare nu suferă amânare, peste care oricum dă des boala (acum, dacă n-au gripă, stau acasă ca să n-o ia de la serviciu!), de care oricum nu prea este nevoie, fiindcă oricum nu prea ştiu ce se întâmplă pe la birou – şi ajung la concluzia că ar trebui ca ei să nu se teamă de nimic, că doar ei duc greul, că doar ei fac instituţia să meargă etc. Şi se încălzesc câteva clipe cu gândul acesta până când unuia – poate că cel mai strivit de dosare, poate că cel mai legat de telefon şi eventual de ghişeu, totodată poate că cel mai fără de şansa de-a fi avansat şi cel mai neinstruit politic – i se năzare să zică aşa, de parcă ar fi vorbit singur: „Dar dacă, de fapt, nu asta se urmăreşte? Să facem treabă, adică…”. Iar ceilalţi doi se gheboşează dintr-o dată, striviţi de fiorul iluminării că prostul s-ar putea să aibă dreptate, că nu e chiar lipsit de temei şi de logică ce zice…
Pe urmă cu toţii simt curentul care oricum se face întotdeauna între fereastră şi uşă. „Trage”, zice cineva şi nici nu mai are importanţă cine.
